Despre snobism

Ştim cu toţii sau nu că România acoperită până peste cap de snobism. Nu contează câţi bani ai în buzunar, ideea e să epatezi să câştigi admiraţia celorlalţi. De fapt nu ştiu dacă este vorba despre câştig ci mai degrabă despre dorinţa de a exclama “Vezi, mă? Pe mine nu mă face nimeni!”. Aşa că de aici porneşte un lung şir de prosteli:

* genţi scumpe asortate la haine chinezeşti ( nu e foarte grav atâta vreme cât ştii să le asortezi cu ţinuta sau măcar să nu se vadă logo-ul firmei imprimat mare pe ea, lucru valabil şi pentru bogaţi);
*  să spui că ai fost în nu ştiu ce ţara exotică (chiar dacă nu ştii bine nici măcar unde e situată pe hartă şi puţin ţi-a păsat de frumuseţea locului preferând să profiţi de frumuseţea piscinei şi a barului hotelului)
* inchirirea unei mese într-un club de fitze pe o seară întreagă (când tu ai de gând să te arăţi la faţă cel mult 15 minute doar ca să bifezi încă o locaţie)
* să cheltuieşti mult peste resursele tale financiare pe o maşină  (care te va duce din punctul A până în punctul B, cel mai probabil punctul A este casa iar punctul B serviciul la 30 de minute distanţă. Cum zicea un personaj de film să ai 210 km/h la bord şi să foloseşti doar 60 km/h!)
* construirea unei case cu 2 etaje (iar tu să locuieşti în bucătăria de vară din fundul curţii)
* să ai o iubită fotomodel (când tu eşti un burtos şi ea stă cu tine doar pentru bani, iar asistenta personală care şi-ar da şi viaţa pentru tine şi chiar e puţin îndrăgostită de tine e invizibilă pentru că îi lipsesc picioarele până în gât şi accesoriile de sub bluză)
* cartea ta preferată să fie Codul lui DaVinci sau Alchimistul (doar pentru că e la modă şi toată lumea a citit-o, iar astfel vei simţii că porţi o conversaţie extrem de intelectuală)
* să bei apă plată cu lămâie şi să mănânci o pizza (poate aşa vei părea şi tu o fată finutza care ţine la siluetă)
* să deţii un telefon cu mii de funcţii doar pentru vorbit (iar tu să habar nu ai cum să scrii un SMS)
* organizarea unei petreceri cu mâncăruri fine şi cât mai deosebite (pe care nici măcar nu le-ai gustat sau dacă le-ai gustat şi nu ţi-a plăcut gustul le menţii în meniu doar pentru că îţi place cum sună numele)

ETC!!!

Lista poate continua…..

Spune-mi cum te-ai simţi

Spune-mi cum te-ai simţi să fi aruncat de soartă într-un mediu pe care ai încercat să-l eviţi toată viaţă, iar în jur puţine figuri prietenoase? Va spun eu cum mă simt: RĂU. Trăieşti un sentiment de singurătate acut, îi urăşti pe toţi cei care încearcă să îţi inducă o gândire pozitivă, iar în fiecare clipă încerci să îţi aduci aminte că nu pentru cei care te înconjoară eşti aici, ci cu un scop. În tot acest proces am rămas fiinţa socială dinainte şi mie greu să nu tânjesc după genul de prieteni pe care i-am avut şi pe care încă îi doresc în jur. Situaţia este atât de tâmpită încât ajungi să te ataşezi de oameni pe care îi cunoşti, doar pentru că îi cunoşti şi nu pentru că în trecut eraţi prieteni. Aş vinde o zi liberă pentru câteva ore cu nişte oameni cu care chiar ai ce vorbi şi cu care ai ceva în comun:(.

Libertate frateee!

Nu voi scrie acum despre visul american sau despre cum omul de când s-a născut este liber. Mă voi referii la momentele când auzi replici de genul: “da ce nu am voie să spun? e democraţie!”. Asta e de fapt libertatea otevista prin care am avut ocazia să o cunoaştem pe Magda Ciumac(un personaj grotesc după părerea mea). Libertatea cuvântului nu este singura care a devenit otevistă, ci libertatea într-un sens mult mai larg. Exemple sunt multe de la libertatea de a tăia pădurea pentru că e a ta, deşi din cauza asta ne vom sufoca pentru următorii 1000 de ani, până la libertatea de a a-i da deşteptarea vecinului de sub tine cu tocurile(” Doar sunt în casa mea fac ce vreau eu!”). Întâmplările de genu ăsta îmi amintesc de cuvintele profesorilor mei de istorie ” Libertatea există atâta vreme cât nu lezează libertatea altora!”

Şi acum ca tot omu vă întrebaţi: ce rău a făcut Magda? Nu vă răspund pentru că asta este altă poveste.

Involuţia, boala secolului?

Cazul Marian Drăgulescu a stârnit un “tsunami mediatic” este clar, dar din păcate în loc să devină un pretext pentru discutarea unor probleme sociale s-a ales penetrarea în intimitatea unei familii. De când a apărut ştirea nu m-am gândit decât la comportamentul cetăţenilor de sex masculin din ţara noastră. Când spun comportament nu mă gândesc neapărat la situaţiile extreme cum e bătaia, omorul, care au loc în cadrul “protector” al familiei, ci la micile gesturi pe care de cele mai multe ori “băieţii noştrii” uită să le facă. Nu vreau să trăiesc într-o ţara în care femeile sunt tratate că nişte zeiţe (deşi nu ar fi rău) ci vreau să trăiesc într-o ţara unde bărbaţii nu uită de bunele maniere.

De câte ori se ajunge la o astfel de problemă masculii au clar un răspuns ” Nu aţi vrut voi egalitate??”.    Răspunsul meu: “Normal că am vrut egalitate, însă că şi democraţia a fost prost înţeleasă!”

Acordarea priorităţii la intrarea într-o clădire, ţinutul uşii, cedarea locului în autobuz, un simplu ” Scuze!” dacă te inghionteste, etc, nu mi se păr chestii care ţin de SF. Din păcate şi femeile au uitat de aceste gesturi şi-l consideră extraterestru pe cel care le face.  Nu le acuz pentru că în scurta mea experienţă din străinătate de multe ori îi priveam la fel pe reprezenatii sexului tare când făceau aceste gesturi fireşti.

Oare societatea românească se îndreaptă spre sălbăticia din epoci de mult apuse sau acele epoci s-au întors deja?

Despre adevăr

Adevărul este că niciodată nu credeam că voi scrie un blog.

Am ales acest subiect deoarece mi se pare un punct bun de la care să încep aventură mea de scriitoare amatoare. NU CRED ÎN ADEVĂRUL ABSOLUT! În schimb sunt sigură că fiecare om deţine un adevăr. Aceste afirmaţii merită o povestioară, nu-i aşa?

“Mie îmi place să mă culturalizez din când în când, de aceea mai fac vizite la muzee, galerii de artă, etc. Spre sfârşitul unei vizite de genul acesta observ nu departe de mine un tip care arată foarte bine. Aventuroasă din fire şi cu nevoia de o mică distracţie mă hotărăsc să îl urmăresc fără însă să am un scop anume. Aşa că orice exponat îi atrăgea atenţia, devenea şi ţintă mea imediat.  Pentru că joacă m-a plictisit am renunţat la mică mea urmărire şi am separat traseul meu de al lui. După câteva secunde observ că tipul bine mă urmăreşte el pe mine. “Wow chiar am reuşit să îi atrag atenţia!” mă gândeam eu. Exponatele se termină şi ieşim amândoi în holul clădirii. Doar că eu mai aveam de rezolvat nişte treburi înăuntru.  Aşa că laş baltă jocul stupid şi îmi văd de drum. Nu fac doi păşi şi întorc privirea să văd încotro a plecat el. Surpinzator se oprise, mă fixă, iar privirea lui parcă îmi spunea “ŞI mă laşi aşa?”. O clipă am vrut să mă întorc, însă nu am făcut acest lucru şi bine am făcut pentru că în câteva secunde au apărut cei pe care îi aştepta de fapt, prietenii lui.”

Concluzie: în capul meu se formase o adevărată poveste, în capul lui nimic. Dacă nu i-aş fi văzut pe prietenii lui probabil povestea mea ar fi fost cu un final în care eu marea seducătoare i-aş fi tras clapa tipului bun. Oricum ar fi povestea lui probabil sună aşa: “Unde aţi stat? O nebună mă urmărea prin muzeu!! Nu credeam că mai scap.”

Ceea ce am spus e în parte adevărat dar numai în parte. Cum spunea prietenul meu Holden Caulfield:  “Dar oamenii îşi închipuie întotdeauna că lucrurile sunt sută la sută cum spun ei.”

Voi ce credeţi?